fbpx

De unde știi când copilul tău devine adolescent?

  • Home
  • /
  • Blog
  • /
  • De unde știi când copilul tău devine adolescent?

Last updated on

Educația (pre-)adolescenților: De unde știi când copilul tău devine adolescent?

Știi că ai un adolescent atunci când te auzi plângându-te: „Nu are niciun scop în viață. Nimic nu îl motivează. Nu vrea să ajute. Nici nu mă bagă în seamă. Nu mai vorbește cu mine. Se înfurie din orice. Nu face nimic în casă. Nu îl mai motivează școală. Zici că nici nu-l cunosc pe copil acesta. Îi pasă doar de prietenii ei. Este atât de egocentric. Camera lui este o mizerie. Nu pot avea încredere în el. Nu mai poate fi controlată. Nu-i suport părul, hainele, machiajul sau muzică. Își risipește banii. Îmi poartă pică și idolatrizează vedetele rock/tv/tik-tok. Ne certăm în mod constant din cauza timpului petrecut în fața ecranului, deoarece adolescentul meu este mereu pe telefon”

Un alt semn că aveți un adolescent este atunci când îl auziți plângându-se: „Părinții mei mă tratează ca pe un copil. Ei cred că fac sex tot timpul. Se bagă peste mine. Îmi urăsc prietenii. Îmi dau sfaturi. Încearcă să-mi trăiască viața în locul meu. Nu sunt niciodată mulțumiți. Tot ce fac este să pună întrebări și să-mi controleze viața. De ce nu mă pot lăsă în pace?

Adolescentul de vis și adolescentul normal

În cadrul întâlnirilor pe care le am cu parinții de adolescenți sau de pre-adolescenți, le cer adesea  să deseneze un adolescent „normal”.  Adolescentul desenat  era mereu portretizat ca fiind dezordonat și egocentric, ascultă muzică tare, sfidează autoritatea, preferă prietenii în locul familiei, își decorează camera cu postere, prețuieste mai mulți jocurile, telefoanele, gageturile  și un stil de viață independent, se conformă stilurilor vestimentare ale colegilor (indiferent cât de scârbos, nepotrivit și desfranat), fumează și eventual consumă  alcool. Comentariile părinților de obicei includ:

„Ei bine, aceasta este o exagerare. Nu toți adolescenții sunt așa.”
„Dar, cu siguranță, descrie rebeliunea, deoarece majoritatea sunt la fel”.
„Mă ajută să mi se reamintească faptul că adolescentul meu nu ar fi normal dacă și-ar face curat în cameră.”
„Dacă mă gândesc bine, și eu am fost așa cândva.”
În general acest ultim comentariu este un memento frumos – ne reamintește că noi toți continuăm să creștem și să ne schimbăm dincolo de adolescență.

Apoi îi rog pe părinți să deseneze un adolescent „de vis”, sau cum cred părinții că ar vrea să fie adolescenții lor. Adolescentul portretizat – sigur este cel mai „perfect” adolescent care a existat vreodată , și-a respectat înțelegerile („Promit să fiu acolo la timp, ca întotdeauna.”), se oferă voluntar să ajute,  să ducă gunoiul, să facă ordine în camera, să plimbe cățelul, îi place să vorbească cu părinții („Lăsați-mă să vă povestesc totul despre viața mea. „), mănâncă numai mâncare sănătoasă, nu se uită la televizor, nu scrollează telefonul și își deschide laptopul doar în scop academic și pentru a trimite felicitări de sărbători prietenilor și rudelor, face sport în fiecare zi, a obținut două burse (una sportivă și una academică și ia note maxime la toate concursurile Comper, dacă e la liceu –  și-a aranjat și o slujbă de vară sau un voluntariat, și-a economisit banii pentru facultate și o mașină, a respectat pe toată lumea (inclusiv pe frați), s-a afirmat cu respect și a fost un elev de nota 10. Comentariile părinților de obicei includ:

„Un adolescent ca acesta nu ar avea niciun prieten”.
„Nimeni nu l-ar putea suporta”.
„Nu există un „adolescent de vis”.”
„Adolescentul meu încearcă să fie așa și pare destul de stresat în cea mai mare parte a timpului.”
Acest exercițiu relevă faptul că, deși puteți avea fantezii cu privire la faptul că aveți un adolescent ideal, știți instinctiv că o astfel de „creatură” este rar întâlnită. Chiar dacă realitatea de a trăi cu un adolescent „normal” poate fi destul de dureroasă, vă va fi mai ușor dacă puteți ajunge la o înțelegere mai profundă a ceea ce se întâmplă în timpul adolescenței.

Cineva a spus odată că anii adolescenței au fost creați pentru ca părinților să le fie mai ușor să renunțe la ei atunci când copiii lor împlinesc 20 de ani. 🤪 Uneori, această afirmație pare a fi o subestimare. Unii adolescenți pot fi foarte greu de iubit. Ei fac promisiuni pe care uită să le respecte. Ei cred că știu totul și îți spun, îți arată sau bombăne  în permanență despre cât de prost ești. Nu le place să își facă curat în cameră, ascultă muzică pe care nu o poți suporta, stau cu ochii în telefon toată ziua și exagerează totul. Chiar și vorbesc ciudat. Uneori vorbește atât de repede, încât doar un alt adolescent poate înțelege ce spune. Alți adolescenți par să se retragă într-o carapace. Nu te pun la pământ, ci doar se închid în ei sau revin la propoziții de un singur cuvânt, cum ar fi „Da” sau „Nah”. Ocazional, puteți auzi  două cuvinte: „Nu știu”.

Adesea, părinții se uită la adolescenții lor și au un sentiment de eșec. Vă puteți întreba cum ați putut crea un astfel de „monstru”. Vă puteți întreba dacă mai există vreo speranță pentru o ultimă șansă de a-i învăța lecții și de a-i modela în ființe umane decente. S-ar putea să vă simțiți disperați și fără speranță, furioși și agramați. S-ar putea să vă întrebați cu ce ați greșit de ați ajuns în situația asta!

Dacă ați putea pur și simplu să vă relaxați și să vă amintiți că aceștia sunt anii în care copiii voștri experimentează în încercarea de a afla ce gândesc, cine sunt și ce scop au pe acest pământ, v-ați putea bucura mai mult de ei. Dacă ați renunța să mai încercați să-i învățați și, în schimb, ați învăța să fiți voi..curioși și uimiți, ați putea aprecia lupta lor. Dacă v-ați putea relaxa, ați putea avea încredere în faptul că ceea ce sunt ei acum nu este în niciun caz o reflecție asupra voastră sau un indiciu despre ceea ce vor fi când vor fi mari. Cu aceste noi atitudini, ați putea să vă concentrați asupra parentingului pe termen lung și să învățați să fiți un ghid și un facilitator în care adolescentul vostru să aibă încredere.

Faceți o excursie pe calea amintirilor

Gândiți-vă la anii adolescenței  voastre. Îți aminteșți cum era lumea ta? Care erau problemele tale? La ce vă gândeați toată ziua? Fă-ți timp să faci o listă cu ceea ce era important pentru ține, atunci. S-ar putea chiar să doriți să vorbiți cu persoane care au fost adolescenți în decenii diferite (anii 1990, 1980, 1970 și așa mai departe). Întrebați-i ce a fost important pentru ei că adolescenți, cum erau și cum au fost educați. Comparați informațiile obținute cu următoarele aspecte, menționate de adolescenții de astăzi:

PROBLEMELE ale (PRE-)ADOLESCENȚILOR

Voi fi invitat la dans?

Cu ce ar trebui să mă îmbrac?

Cum pot găsi timp pentru a studia?

Cum pot fi popular sau cel puțin inclus?

Cum îmi pot lua o mășînă?

Ce ar trebui să fac în legătură cu băutura, drogurile și sexul?

Ce se întâmplă cu corpul meu?

Îmi vor fi sânii/penisul la fel de mari ca și al celorlalți?

Vor crede ceilalți adolescenți că sunt cool?

Cum pot scăpa de părinții ăștia care îmi stau toată ziua  pe cap?

Ar trebui să mă duc la facultate?

Ce este de făcut? (Mă plictisesc)

Ce spun ceilalți  despre mine pe la spate?

Cum aș putea să le fac pe plac părinților mei? (Tot ce le pasă lor sunt notele și treburile casnice).

Cum pot să-mi fac prieteni?

Ce fac dacă nu mă înțeleg cu profesorii mei?

Cum pot să îmi gestionez anxietatea înainte de examene?

Ce ar trebui să fac dacă mă simt exclus de grupul meu de prieteni?

Cum pot să mă descurc cu hărțuirea sau bullying-ul?

Cum pot să vorbesc cu părințîi mei despre problemele mele personale?

Ce ar trebui să fac dacă simt că nimeni nu mă înțelege?

Cum pot să îmi gestionez emoțiile intense, cum ar fi furia sau tristețea?

Cum îmi pot găsi pasiunile și interesele adevărate?

Observați că aceste probleme nu includ nimic despre camere curate, o casă ordonată, efectuarea treburilor, petrecerea timpului cu familia, a fi atent sau a fi drăguț cu frațîi și surorile. Părințîi cred adesea că adolescențîi lor fac sau nu fac anumite lucruri pentru că vor să le facă rău părinților lor sau că adolescenții lor nu le respectă dorințele sau nu ii „ascultă”. După cum puteți vedea din lista voastră (dacă ați avut curajul și sinceritatea să o faceți!) și din lista de mai sus, adolescenții nu se gândesc, de obicei, prea mult la părinții lor. Părinții vor fi mult mai fericiți dacă acceptă și respectă faptul că, de exemplu, treburile casnice nu sunt o prioritate pentru adolescenți. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să nu le facă. Înseamnă însă că veți avea rezultate mai bune dacă le recunoașteți copiilor: „Pot să înțeleg că treburile nu sunt o prioritate pentru ține, dar ele trebuie făcute oricum. Hai să lucrăm la un plan pentru a face treburile cât mai ușor posibil, pentru toată lumea”.

Ce se întâmplă în timpul adolescenței?

Dacă vă gândiți că modul în care se comportă copiii voștri în adolescență este ceea ce vor fi pentru tot restul viețîi lor, probabil că simțiți destul de multă anxietate. Deși ar putea părea altfel, adolescenții voștri nu au devenit niște oameni teribili, pentru că nu sunt încă adulți. Ei se individualizează; comportamentul lor este doar temporar. Va dura atât timp cât este nevoie pentru ca ei să afle cine sunt și cum pot trece de la copilărie la vârsta adultă.

Multe sarcini de viață sunt inerente creșterii și dezvoltării copilului. Aceste sarcini pot fi fizice, intelectuale, emoționale, sociale, psihologice sau spirituale. Pe măsură ce tinerii trec prin adolescență, de la copilărie la vârsta adultă, sarcina lor principală este individuația.

CARACTERISTICILE INDIVIDUAȚIEI

Adolescenții au nevoia de a afla cine sunt.

Individuația arată de obicei ca o rebeliune pentru părinți.

Adolescenții trec prin schimbări fizice și emoționale uriașe.

Relațiile cu colegii au prioritate față de relațiile de familie.

Adolescenții explorează și își exercită puterea și autonomia personală.

Adolescenții au o mare nevoie de intimitate.

Părinții devin o rușine pentru adolescenți.

Adolescenții se văd pe ei înșiși ca fiind omnipotenți și atotștiutori.

Adolescenții au o nevoie de a afla cine sunt.

Adolescenții vor să știe în ce fel sunt diferiți de familiile lor, cum se simt și ce gândesc despre lucruri și care sunt propriile valori. Acest proces de separare de familie în pregătirea pentru o viață de adult independent se numește individuație.

Individuația pare de obicei o „rebeliune” pentru părinți

Deși majoritatea părinților se îngrijorează atunci când adolescenții lor se răzvrătesc, ar fi mai potrivit să se îngrijoreze dacă nu o fac. Adolescenții trebuie să înceapă separarea de familiile lor, iar rebeliunea le oferă capacitatea de a face acest lucru. La început, adolescenții se pot răzvrăti prin contestarea a ceea ce este important pentru familiile lor (valorile familiei) sau prin faptul că se concentrează asupra a ceea ce vor părinții lor și apoi fac exact opusul. Mai târziu, ei se pot răzvrăti în alte moduri – dar la început individuația este în primul rând o reacție împotriva părinților lor, iar a face opusul este cel mai simplu, cel mai natural mod de a fi diferit. Dacă adolescenților nu li se permite să se răzvrătească, o pot face la douăzeci, treizeci sau cincizeci de ani. Chiar mai rău, ei pot deveni dependenți de aprobare – temându-se să își asume riscuri sau să se simtă confortabil cu cine sunt.

Adolescenții trec prin schimbări fizice și emoționale uriașe

Fie că le place sau nu, (pre) adolescenții se maturizează din punct de vedere fizic și sexual, trecând prin procese biologice care, în esență, scapă de sub controlul lor. Pe lângă sentimentele tumultoase și contradictorii pe care le provoacă aceste schimbări majore, adolescenții pot simți anxietate în ceea ce privește ritmul lor de schimbare – ei pot simți că maturizarea lor fizică este prea rapidă sau prea lentă în raport cu cea a colegilor lor. (Majoritatea părinților ar prefera ca copiii lor să se maturizeze lent, dar natura are propriile modele).

Procesul de maturizare fizică, cu schimbările sale hormonale bruște și puternice, provoacă schimbări de dispoziție. Fără premeditare, adolescenții sunt încântători într-o clipă și în următoarea …”te mușcă” de cap. În plus, unii adolescenți se află într-un ritm atât de rapid de creștere fizică încât experimentează adevărate „dureri de creștere”, în care corpul lor ..chiar doare.

Relațiile cu colegii au prioritate față de relațiile de familie

Adolescenții trebuie să își rezolve relațiile cu colegii pentru a afla dacă și cum se integrează. Prieteniile iau locul timpului petrecut cu familia. Deși relațiile cu colegii îi ajută pe adolescenți în sarcina lor de separare, părinții interpretează adesea acest lucru ca fiind respingere sau rebeliune. Aveți răbdare. Dacă evitați luptele pentru putere și criticile, adolescentul dvs. va deveni unul dintre cei mai buni prieteni ai dvs. ….la 20 de ani.

Adolescenții explorează și își exercită puterea și autonomia personală

Adolescenții au o dorință puternică de a afla de ce sunt capabili – ei au nevoie să-și testeze puterea și importanța în lume. Acest lucru înseamnă că vor să decidă ce pot face pentru ei înșiși fără a fi dirijați și comandați. Părinții iau adesea acest lucru ca pe o provocare la adresa propriei lor puteri, creând astfel lupte pentru putere. Unii adolescenți consideră că puterea personală este atât de intimidantă încât vor ca alții, de obicei colegii lor, să le spună ce să facă, ceea ce poate fi o consecință periculoasă a unor părinți prea autoritari. Aceasta nu este o alegere foarte ușoară – răzvrătire sau conformare – dar este adesea singura alegere pe care adolescenții o văd atunci când nu au posibilitatea de a-și exercita propria putere personală și autonomie. Pentru părinți, cheia este să învețe să susțină rebeliunea adolescenților în moduri respectuoase, care să îi învețe abilități importante de viață, ceea ce reprezintă punctul central al educației parentale.

Adolescenții au o mare nevoie de intimitate

Deoarece ritmul lor de dezvoltare se mișcă atât de repede și este în afara controlului lor, poate fi jenant pentru adolescenți ca familiile lor să îi privească …și să știe. Pe măsură ce adolescenții încearcă să își dea seama ce este important pentru ei, se pot angaja în activități fără aprobarea părinților înainte de a decide singuri că, până la urmă, s-ar putea să nu dorească să facă acele activități. Pentru a scăpa de necazuri sau pentru a evita să vă dezamăgească, adolescenții își vor da seama cum să testeze activități pe care s-ar putea să nu le aprobați,  fără ca voi să știți.

Nevoia de intimitate a adolescentului poate fi foarte înfricoșătoare pentru noi, părinții. Vă puteți îngrijora că nu sunteți un părinte responsabil dacă nu știți tot ce face adolescentul vostru. Vă puteți teme că adolescentul costru ar putea face ceva periculor (sau s-ar putea angaja în alte activități dezastruoase) dacă nu sunteți vigilent.

Am vești pentru voi: Dacă adolescenții voștri se vor implica în aceste activități, o vor face în ciuda vigilenței voastre. Pur și simplu se vor ascunde, astfel încât să aibă mai puține șanse de a fi prinși.

Cea mai bună prevenție pentru un posibil dezastru este să construiți relații amabile și ferme cu adolescenții voștri – lăsați-i să știe că sunt necondiționat de importanți pentru voi și oferiți-le oportunități de a învăța abilități importante pentru viață. Astfel, ei vor fi capabili să gândească singuri și să-și dea seama ce este important pentru ei. Atingerea acestui obiectiv este scopul vostru, ca părinți, pe termen lung!.

Părinții devin o rușine pentru adolescenții lor

În timpul adolescenței, adolescenții au tendința de a-și pune părinții la pământ și de a încerca să le arate părinților cât de „proști” sunt. Uneori, adolescenții se comportă jenat în public în preajma părinților și a familiilor lor sau chiar pot refuza să fie văzuți cu ei. Afecțiunea care ar fi putut fi o parte normală a vieții de familie poate deveni brusc tabu. Vă voi reaminti de mai multe ori că aceasta este o stare temporară, dacă nu faceți din ea o problemă care să construiască resentimente pentru viitor.

Adolescenții se văd pe ei înșiși ca fiind atotputernici și atotștiutori

Părinții care încearcă să le spună adolescenților cum să se îmbrace sau să mănânce sau ce pot sau nu pot face pur și simplu nu par să înțeleagă că adolescenții nu se îmbolnăvesc niciodată, nu răcesc, nu au nevoie de somn și pot trăi la nesfârșit cu mâncare nesănătoasă sau fără mâncare deloc. Mulți părinți se întreabă cum reușesc copiii lor să supraviețuiască în acești ani, dar realitatea este că majoritatea adolescenților reușesc. Unora li se poate părea că ceea ce susține  este prea permisiv și cresc șansele unor consecințe drastice. Dimpotrivă, este adevărat contrariul.

Nu permisivitate

Aud adesea,  din partea părinților: „Nu poți să nu mai fii părinte și să lași copiii să se {individualizeze} singuri„. Acest ultim cuvânt este spus cu mult sarcasm.

NU susțin permisivitatea, deoarece acest tip de parenting îi privează pe tineri de oportunitățile de a învăța abilități de viață, de a-și dezvolta propriul potențial, de a fi autonomi și responsabili și de a învăța din greșeli. Pentru a face toate acestea, ei au nevoie de îndrumare (educație parentală bună și fermă, de limite sănătoase), dar nu de controale externe, care nu fac decât să sporească rebeliunea.

NOTĂ

Perioada preadolescenței, uneori numită și prepubertate, începe de obicei undeva între vârsta de 8 și 12 ani și poate continua până la debutul adolescenței, care este considerat a începe în general între vârsta de 10 și 14 ani. Acest interval de vârstă poate varia ușor de la un individ la altul, deoarece dezvoltarea fizică și emoțională poate fi influențată de factori genetici, mediu și alți factori individuali.

 

Acest articol este o adaptare dupa un extras al unei carți incredibile de parenting pozitiv – „Disciplină pozitivă pentru adolescenți” de Jane Nelsen și Lynn Lott.

Aștept cu drag mesaje Dvs la oricare dintre adresele de email de mai jos:

Office@Learn2B.ro

Hello@LauraAndrunachi.ro

Dacă dorești să te țin la curent cu proiectele pe care le voi desfășura, te poți abona, mai jos, la noutăți!

>