Super-parintele, un risc pentru copilul tau

Vrei ca fiul sau fiica ta sa fie cel/cea mai bun/a. Faci tot ce poti ca sa straluceasca mereu, in tot ce face, cu orice risc si sacrificu! Il trezesti la 5 dimineata pentru a-si reface temele pentru ca nu are caligrafia perfecta pe ultimul rand de pe ultima pagina a compunerii. Ba chiar ii pictezi tu plansele pentru a te asigura ca pana si la desen va avea 10 pe linie. Mai tarziu, nu dai inapoi de la a-l baga la cei mai buni meditatori, a-i scrie scrisorile de intentie pentru internship-uri sau chiar a-ti pune la bataie toata gama de cunostinte pentru a-l integra intr-o companie de seama. Si totusi… vei vedea ca are 30 de ani, nu se descurca grozav la nimic si, pe deasupra, mai e si nefericit/a. De ce? Pentru ca ai fost supra-protectiv, ai facut din el proiectul tau personal si nu i-ai dat voie sa creasca. Desi e usor sa ne tinem copiii de fusta noastra (metaforic vorbind), le facem mult rau. Super-parintele nu este cel care face totul pentru copilul sau mereu, ci acela care il lasa pe copil sa faca totul sub privirile sale, ajutandu-l cu sfaturi, cu suport emotional si cu incredere investita non-stop.

 

DSC_4144

 

Cercetari recente de la University of Arizona arata ca overparenting-ul se asociaza cu numeroase riscuri pentru copii, dar si pentru relatiile de familie, capacitatea de adaptare la mediu, sentimentul ca totul i se cuvine/narcisism, comunicare, probleme emotionale si psihice (anxietate, depresie).

 

De pilda, daca obisnuiesti sa faci lucrurile in locul lui, nu va dezvolta abilitatile de care are nevoie acum sau pe viitor. Faptul ca nu suporti sa il vezi gresind, faptul ca nu face cele mai grozave peisaje sau calculele la matematica sunt un dezastru in 6 din 10 situatii nu ar trebui sa te determine sa le faci tu in locul lui. Solutia consta in a intelege de ce lucrurile stau asa si in a exersa pana cand isi va dezvolta capacitatile de a le face mai bine. Poate dura cu mult mai mult decat daca le-ai face tu (candva ai fost fix ca el, dar parintii tai nu au vrut sa faca treaba in locul tau), asa ca da-i voie sa greseasca, sa invete pe cont propriu si sa devina cel mai bun in ritmul lui.

 

Mai mult, a fi permanent cu ochii pe el (helicopter parenting), a-l corecta si a face tot posibilul sa para in ochii celorlalti perfect arata ca tu, ca persoana, nu esti tocmai conectata la realitate. Copilul tau devine o ambitie personala prin care sa arati lumii cat de bun este (esti). Acest lucru este nedrept fata de el, ca fiinta unica si libera careia i-ai dat viata fara sa ai totusi drept exclusiv asupra ei. Copilul tau e ca o planta frumoasa pe care o hranesti artificial pentru a inflori mai repede, chiar daca stii ca florile nu sunt crescute in mod hranitor. Astfel, iti privezi copilul de o relatie parinte-copil autentica, iar studiile arata ca in cadrul familiilor in care se practica grija excesiva comunicarea este defectuoasa pe mai multe planuri (parinte-copil, parinte-parinte, frati). Traiesti in iluzie si e nedrept pentru toata lumea!

 

O alta problema poate sa fie si faptul ca ajuti la cresterea unui narcisist. Desi nu e nimic rau in a avea o parere buna despre sine, narcisismul inseamna cu totul altceva. Este o trasatura de personalitate care ascunde, de multe ori, complexe grave. Nu te mira daca se priveste in oglinda si pare indragostit de sine, iar apoi se plange ca nu are nicio valoare – face parte din discursul celor care mascheaza un complex de inferioritate, care braveaza si care, de fapt, sunt profund nefericiti. O rana narcisica, venita adesea din faptul ca parintele si-a tratat copilul ca pe un obiect de mandrie personala, e dureroasa si il va urmari chiar intreaga viata!

 

Nu in ultimul rand, copilul poate dezvolta acum sau mai tarziu, ca adult, probleme emotionale si psihice. Teama ca fara tine nu se va descurca, sentimentul ca nu face niciodata bine si trebuie sa “repari” ce a facut el, senzatia ca ceea ce face si este el nu e de ajuns pentru tine sau pentru sarcinile lui il va transforma intr-o persoana nesigura, lipsita de abilitati reale, anxioasa, fara incredere in sine si chiar depresiva. In plus, gandeste-te ca nu vei fi langa el pana cand va face 80 de ani, iar a invata sa zboare cand va avea 45 de ani si tu vei fi pensionar/a va fi o lectie dureroasa pentru amandoi. Nu in ultimul rand, o lectie poate prea tarzie si riscanta! Nu-ti asuma riscul asta atunci, mai bine asuma-ti riscuri mici, acum, alaturi de copilul tau, lasandu-l sa invete zborul de unul singur, in timp ce il veghezi cu grija, intelegere si sfaturi de pe margine. E dreptul lui si e foarte frumos!

 

Cu drag,

Laura Andrunachi