L-am prins cu minciuna

75d56e79fb94415bbdb6e5b7341b5112

A crește un copil este o responsabilitate foarte mare. Pe lângă a avea grijă de integritatea lui fizică, educația pe care trebuie să i-o furnizezi reprezintă o mare provocare pentru dezvoltarea sa. Valorile pe care i le insufli de la vârste mici îl vor urmări toată viața și este important ca ele să fie pozitive. Totuși, niciun copil nu își asumă din prima și cu ușurință toată gama de lucruri bune pe care părinții și educatorii vor să le ofere. Fiecare dintre cei mici are momente când nu ascultă, când face pe dos, când vorbește urât sau când minte. De ce mint copiii și ce putem face pentru a corecta acest obicei? Avem câteva răspunsuri…

De ce mint copiii?

Ca și adulții, copiii aleg calea simplă și scurtă a minciunii pentru a evita efectele neplăcute ale unei situații în care se află.

De exemplu, preferă să spună o minciunică pentru a avea acces la ceva ce crede că nu i-ar fi permis altfel. E ușor să te prefaci că ai puțină febră ca să nu mergi la școală și să dai testul la mate…

Un alt motiv este cel de a scăpa de consecințele lucrurilor rele pe care le-a făcut, voit sau nu. În loc să spună că a chiulit de la ore și a mers în parc, alături de alți colegi la fel de neinteresați de oră, va prefera să dea vina pe profesorul care, inopinat, n-a ajuns la ore pentru că a intervenit ceva urgent. Chiar dacă peste câteva săptămâni mergi la școală și vezi că are absențe în ziua respectivă, pe moment a evitat pedeapsa.

Uneori, copiii și adolescenții mint pentru a compensa anumite sentimente de inadecvare și din dorința de a-i impresiona pe cei din jur, mai ales pe părinți. Dacă obișnuiești să-l întrebi pe copil ce notă a luat colegul lui de bancă atunci când el nu a venit cu cele mai bune rezultate, adesea va prefera sa te mintă și să spună că acela a luat o notă cel puțin la fel de mică. Astfel, evită sentimentul de inferioritate și nu se mai simte dezapreciat de tine (de aceea, e recomandat să evităm, ca părinți, comparațiile copilului cu colegii și, mai ales, să nu le insuflăm ideea că iarba e mai verde în alte grădini – nu îi motivăm să fie mai competitivi lăudându-i pe colegii lor, ci îi stimulăm să ne mintă mai des).

Alteori, minciuna este un mecanism de apărare psihologică. Pentru că realitatea este foarte dificil de suportat și evenimentele de viață sunt greu de gestionat, copiii preferă să fantasmeze despre cum și-ar dori, de fapt, sa stea lucrurile. Astfel, ajung să spună că mama și tata sunt plecați cu afaceri sau că aveți o casă de vacanță, nu că treceți printr-un divorț și nu mai locuiți împreună. Este important ca atunci când situațiile de familie sunt dificile, copiilor să li se vorbească în mod onest despre ele și să fie ajutați să le gestioneze. Părinții care îi păcălesc pe fiii și fiicele lor că totul merge perfect, cresc niște copii care vor înțelege că este în regulă să rezolvi problemele punându-ți capul în nisip și susținând că ele nu există doar pentru că nu se văd.

În alte situații, copiii mint pentru că este un mod simplu de a testa realitatea și adulții din viața lor. Ei nu percep de la început consecințele lipsei de onestitate și nu înțeleg în ce fel poate răni pe cineva faptul că a decis să dea pachețelul pentru școală unui cățel. Mai ales că nici nu îi placea prea tare ce i s-a pus în gentuță, iar cățelului îi este foame… Se pare că perioada la care copiii sunt cel mai puțin conștienți de greșeala faptului că mint este cea preșcolară și școlaritatea mică. Un studiu al Universității din Waterloo, Ontario a demonstrat că între 4 și 6 ani, copiii mint, în medie, la fiecare două ore. La 6 ani, rata minciunilor este de una la fiecare 90 de minute și continuă să crească până la vârsta de 10 ani. Explicația ar consta în faptul că, pâna la 10 ani, capacitatea de a face judecăți de tipul cauză-efect/consecințe este mai slabă, iar gradul de responsabilitate este, implicit, mai mic. Fiind foarte axați pe concret, le este greu să facă proiecții în viitor și să înțeleagă implicațiile unei minciuni care, pe moment, le oferă un acoperiș.

Nu în ultimul rând, copiii și mai ales adolescenții mint pentru a-și crește gradul de autonomie. E mai simplu să spui o minciună, cum ar fi că mergi să studiezi la o prietenă, deși plănuiești să ieși la întâlnire cu iubitul tău. În acest fel, ai sentimentul că împaci și capra, și varza – mama e mulțumită că te preocupă teza sau bacalaureatul, iar tu îți trăiești povestea de dragoste fără să îi dai ei explicații și asigurări.

Tipuri de minciuni

Cel mai simplu mod de a minți este cel… în care nu ne dăm seama că mințim. Suntem atât de convinși că avem dreptate încât nu punem la îndoială nici 1% din ceea ce susținem. Pentru că lipsește conștiința faptului că ne înșelăm și că îi înșelăm și pe ceilalți, cu greu putem numi acest lucru minciună.

Următorul tip este cel al mințitului prin omisiune. Aici există conștiința faptului că nu dăm toate datele problemei, dar continuăm să prezentăm faptele ca și cum am spune totul. De pildă, copilul poate merge la o petrecere unde știi că vin și colegi mai mari, dar omite să spună faptul că se va consuma și alcool.

Mințitul prin distorsiune este un alt tip des întâlnit. De exemplu, preferi să spui că te-ai bătut cu Georgel pentru că el te-a provocat, nu pentru că ai ceva contra lui și te enervează atât de tare că ți-a venit mai simplu să fii agresiv fizic decât să aveți o discuție.

Mințitul prin fabulație. Deși ai putea să te bucuri că fiul sau fiica ta poate inventa adevărate scenarii de Holywood, să știi că nu e ceva neobișnuit ca anumiți adolescenți să creeze adevărate povești pe o temă dată doar pentru a ieși basma curată din ceva. În plus, este chiar reconfortant pentru ei să își folosească imaginația și să te ducă de nas cu lejeritate. De aici până la a face un obicei din a crea lumi paralele nu e cale lungă, așa că fii atent/ă când copilul tău preferă să fabuleze la maxim pentru a nu da piept cu realitatea (realitatea e greu de înfruntat, mai ales în adolescență).

Ce e de făcut?

Soluția nu este, nici pe departe, să-l închizi în casă ori să-l trimiți pe o insulă pustie ca să se căiască pentru ce a făcut. Esențial este să îl faci să înțeleagă de ce e important să fie onest și ce riscuri implică, pentru el, alegerea minciunii în defavoarea adevărului. Este nevoie să fii clar, să negociezi bine și să-l pui pe el în mijlocul problemei – mai degrabă, să spui ”dacă minți, tu riști să…”, nu ”dacă minți, mă rănești, mă faci de râs, mă umilești etc”. Fie că are 10 ani sau 17, centrul universului copilului este, în mare măsură, persoana sa și are nevoie ca și tu să te raportezi la ea. Iată câteva metode pentru a crește gradul de conștientizare a efectelor minciunii pe termen lung și scurt!

  1. Explică-i costurile minciunii – știm că minciuna are picioare scurte, dar ce se întâmplă atunci când este prinsă din urmă de adevăr? Fă-l să conștientizeze urmările alegerii sale, atât pentru el, cât și pentru cei din jur!
  2. Pune minciuna în contextul relațiilor – Ajută-l să empatizeze cu tine, cel mințit. De exemplu, întreabă-l cum s-ar simți dacă tu i-ai spune că i-ai cumpărat o tabletă nouă, ca apoi să îi arăți că a fost, de fapt, o păcăleală. Prin exemple concrete, copiii ajung să-și crează gradul de empatie. Vorbește-i și de sentimentele tale atunci când ai descoperit că te-a mințit, dar fără a te victimiza. Încearcă o relație de tipul 1 la 1, adult-adult și e posibil să primești un răspuns matur.
  3. Cere-i să repare greșeala – orice minciună are costuri. Pune-l să le plătească. Spune-i ce ai avea nevoie să facă pentru a repara efectele. Fără a fi o pedeapsă, reparatul efectelor poate avea același rezultat – ”pentru că nu-mi place să mai trec prin situația X (să-mi cer scuze, să recunosc în fața colegilor că am mințit etc), nu voi mai minți”.
  4. Discutați alternativele – după ce ai aflat că a mințit, soluția nu este să-l pui la colț și să uiți de el acolo. Copilul trece printr-o stare neplăcută, cel puțin la început, când mințitul nu a devenit un obicei. Ajută-l să își gestioneze emoțiile și să înțeleagă ce l-a determinat să aleagă minciuna. Gândiți-vă împreună ce alte metode de a evita consecințele situației pe care a ascuns-o ar fi putut găsi. Și, nu în ultimul rând, amintește-i că poți considera acest evenimt ca o eroare, că îți poți repune încrederea în el odată ce vezi că vrea să își îndrepte greșeala. Recreditarea copilului este foarte importantă, redându-i și lui încrederea în metode alternative de a face față realității, altele decât mințitul.

Nu uita să te asiguri de fiecare dată că a spus, într-adevăr, o minciună. Doar pentru că suspectezi un neadevăr și te porți de parcă ar fi mințit, riști să trezești în copil sentimente de neadecvare și de lipsă de valoare. Pe principiul ”măcar să știu pentru ce sunt pedepsit”, va începe să mintă pentru că, în mintea lui, rezultatul e același – pedeapsa și neîncrederea ta.

De asemenea, nu îl apostrofa când îți spune un adevăr, oricât de neplăcut ar fi pentru tine! Dacă ți-a împărtășit faptul că un coleg a luat o notă mai bună, nu îl certa pentru rezultatele lui – data viitoare îi va fi mai comod să spună că el a luat o notă mai mare și să evite sentimentul de lipsă de valoare. Și, nu în ultimul rând, fii și tu o persoană onestă, cu el și cu oricine altcineva – din familie învățăm primele lecții despre valori, asigură-te că ești un profesor bun!